vineri, 5 martie 2010

Scena vietii sau de ce nu mor artistii


Ma intreb daca viata de artist este de fapt o renuntare la normal, la trasaturile unei vieti plebeice?

Un prieten pe care-l pretuiesc mult, vorbea intr-un articol publicat pe Voxpublica, despre tendenta oamenilor de arta de a-si expune, dramatiza si mediatiza moartea, de a o face obiect de ineteres public. De ce exista aceasta dorinta a artistilor de a muri pe scena? Este lipsa de realitate?

Multi si-au dat cu parerea despre caraghiosul nevoit al unui Romeo de 85 de ani, care nu mai este in stare s-o ia pe Julieta in brate, criticand faptul ca artistii pierd notiunea timpului si ezita a-si lua ramas bun la timp, ramanand doar niste stafii, umbre de ieri, ramasite de personaje jucate candva poate briliant.

Totusi, ce se ascunde in spatele acestei dorinte? Este intr-adevar asa, ca odata ajuns in mijlocul atentiei, dupa ce ai gustat din marul importantei...nu iti mai poti lua la ramas bun cu modestie, intorcandu-te in anonimatul unei vieti private, la bloc la etajul 2?
Poate ca viata artstului nu mai este un lucru intim, personal, ci o renuntare la drepturile lui de om, o renuntare pe care o vrea si o accepta lasandu-se rastignit zi de zi de spectatori si critici de arta.

Cred ca scena este un virus si, fara a supraanaliza fenomenul, cred in momentul in care urci pe scena incetezi de a mai fi tu insuti...Pentru artist, teatrul este insasi viata. Cand nu este pe scena, el de fapt nu traieste. Sub aceasta premisa, o moarte anonima, nu este altceva decat o jumatate de moarte. Si fiecare om are dreptul la o moarte adevarata...

Scena nu insemna numai vocatie...
Scena este o inclinatie fetisista, o dependenta si devine pentru artist singurul mediu de expresie, fara de care el inceteaza a exista. Dorinta de a muri pe scena este petru artist dorinta de a muri intr-adevar o moarte demna. Si o moarte demna inseamna pentru el sa inspire cu ultima gura de aer inca odata mirosul plin de poveste al cortinei din spatele sau, sa simta sub talpa piciorului sau lemnul mort care imbraca podeaua scenei, sa vada printre luminile reflectoarelor randurile de scaune imbracate in velour, si sa auda aclamatiile a sute si sute de spectatori...



Si totusi...pozele spun uneori mai mult decat orice cuvant...




















Poza 1: George Tarnoveanu in masca la Teatrul Muzical Brasov
Poza 2: George Tarnoveanu in timpul spectacolului in rolul capeteniei otomane
Poza 3: George Tarnoveanu in timpul spectacolului




Interesant/demn de citit- Alexandru Funieru pe pagina Voxpublica:

http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/cum-vor-sa-traiasca-si-mai-ales-cumunde-vor-sa-moara-unii-actori-31243.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu