miercuri, 10 martie 2010

Scrisoare tarzie

Astazi imi iese sufletul din varful stiloului. Ti-l astern aici, pe-o coala de hartie.
Este scrisoarea de care m-ai rugat, pe care-o asteptai si pe care nu ai primit-o niciodata.
Camera bunicii este astazi un cavou plin de amintiri cu noi, cu seri fericite cand urmaream plini de asteptare umbrele jaluzelelor dansand pe pereti la fiecare tresarire de luna, cu franturi de rugaciuni spuse in genunchi in fata patutului cu asternut alb, apretat:

„Inger ingerasul meu
Ce mi te-a dat Dumnezeu
Totdeauna fii cu mine
Si ma-nvata sa fac bine“

Camera bunicii este locul unde lacrimi de fericire imbratiseaza lacrimi de tristete alunecand intr-un impreuna ideal si tatuandu-mi obrazul cu regret.
Am crezut mereu ca este cel mai linistit si mai sigur loc de pe lume...un loc cu miros de nemurire. Dar a devenit intr-o noapte doar locul unde ai murit tu, tata.
Ma urmaresc si astazi, ochii tai tristi de om rapus. Ma urmareste neputinta fiintei in fata inevitabilului si refuzul sentintei de la-nceput de suferinta. Incercarea de se agata de fiecare fir de speranta. Ma urmaresc dialoguri prea pamantene in nopti in care vegheam la capul tau:

„Copile, ma doare capul
Tata, ti-am dat pastile...
Asteapta si tu...iti trece...“

Ma chinuie amintirea ca te sunam de departe, iar tu, rapus, nu mai puteai vorbi. Doar plangeai! Iar alta data in infinitul asteptarii o chemai pe bunica si o rugai:

„Lasa mama pendula sa bata
sa aud ca traiesc“

Te rog ma iarta, ca nu ti-am luat capul in palme sa-ti rapun durerea cu-n sarut. Iarta-ma ca am fugit pe timp de noapte in timp ce dormeai, de frica ca m-ai putea ruga sa mai raman.
Imi urasc lasitatea...

Astazi camera bunicii parca miroase inca a tine si parca vad inca urme de pasi pe covor. Parca-ti aud vocea. Cand inchid ochii in camera bunicii parca te aud tragand un fum din tigara si jucandu-te pe masa cu bricheta. Stii ca de fiecare data cand te visez zambesti?
Mi-e dor de mai multe amintiri cu noi. Am prea putine...
As vrea sa mergem la o bere, doar noi doi, sa vezi ca m-am facut barbat...
Si as vrea sa mai pui degetul pe gropita din barba mea spunand ca alta data, ca as fi gol mama si ca doar asta am mostenit de la tine. Mi-e dor de plimbarile prin Dumbrava cand ma-nvatai sa fluier cu cate o ghinda...Mi-e dor de noi...Cand ma uit la pozele cu tine , le implor sa prinda viata, sa te misti...si astept si strang ochii tare pana se umplu de lacrimi si te privesc din nou.
De-ar veni o zana la mine, nu mi-as dori bogatii, mi-as dori calatorii in timp...Sa te caut in casuta ta cat o cutie de chibrituri si sa te strang in brate...pentru o vesnicie...

5 comentarii:

  1. mai e frumos dar dureros. astea sunt amintiri incuiate in inima si sufletul fiecaruia. sunt intradevar doar amintiri.

    RăspundețiȘtergere
  2. cred ca sunt mai putin amintiri si mai mult sechele. nu stiu...

    RăspundețiȘtergere
  3. Pana la urma...tindem sa pastram doar amintirile frumoase...caracterul poate ca ti-l formezi tu dar harul...e sigur de la el!!!

    RăspundețiȘtergere
  4. Condoleante..(tarzii, stiu...)
    cu siguranta a fost extrem de mandru de tine, odihneasca-se in pace.
    stiu ca-i nepotrivit sa vorbesc despre asta aici, dar ai scris foarte, foarte, foarte frumos.
    Prima propozitie e absolut superba. Am impresia ca-i tot ce am incercat eu vreodata sa exprim prin scris si tu ai stiut asa de bine cum sa o spui...

    RăspundețiȘtergere
  5. Adia: multumesc pentru semn. Fece bine din gura (sau tastatura) unui om talentat ca tine!

    RăspundețiȘtergere